Tara de dincolo de pãduri si românii absoluti (I)


Pe de o parte...

La inceput a fost razboiul - si pohta Romei de a verifica teoria aceea
cu ocuparea intregului spatiu pe care il ai la indemâna. Dacii aveau
sânge-n membre sa dea si la altii, dar când s-a sculat badica Traian,
momentul de vârf al selectionatei lor trecuse, asa ca n-au putut
rezista prea mult. Lazio, fie si in deplasare, s-a dovedit imbatabil.
Colonizarea a insemnat si n-a insemnat romanizare:
trupetii Romei erau de toate natiile posibile, de la sirieni la
cartaginezi. Erau, fireste, si ceva ofiteri cu nas roman, dar nu se
stie câti au avut curajul sa purceada la formarea poporului nostru
folosind in acest scop nobila matrice feminina bastinasa, când
gherilarzii pândeau din maquis. Cucerirea Daciei a fost treaba grea
(nu degeaba au benchetuit invingatorii patru luni dupa aia) si facuta
pe (cel mult) jumatate: Oltenia, Banatul si o buna parte din
Transilvania au intrat pentru 165 de ani in Imperiu. Nu-i putin, dar
nici prea mult; restul Balcanilor au stat sub cizma viitoarei Italii
mult mai mult, intre patru si (pentru coasta dalmata)
sase secole jumatate, iar tarile de acolo nu se pretind latine. Nici
Anglia, cu-ale ei patru secole de dominatie romana, cam tot atât cât -
culmea - Panonia. Apeductele si monedele de care e plina Europa nu
sunt deci cel mai fericit argument pentru apararea cauzei românesti in
problema Ardealului.

Aurelian zice pas si hotaraste ca Dunarea e o granita mai usor de
aparat in fata celor care veneau potop, potop cu totii. Administratia,
daca-i ordin, cu placere, se retrage. Je me retiens et je ne reviens
plus. Iar gloata? Imposibil sa fi plecat toti. Rezistenta lor
incapatânata in fata hoardelor de diverse orientari lingvistice care
au stapânit pentru perioade mai lungi ori mai scurte Transilvania in
primul mileniu post-Decebal ar certifica, potrivit manualului de clasa
a patra, dreptul nostru istoric asupra acestui
pamânt. Ideea ca suntem mai acasa decât altii (eventual, singurii care
sunt acasa) a fost, este si va fi larg raspândita printre noi. Noi,
românii, am vrut sa spun.

Sunt insa câteva lucruri care ar putea da de gandit.

Limba. Densusianu a argumentat acum aproape 100 de ani ca ea s-a
format la sud de Dunare. Ceva conexiuni cu albaneza si asemanarea (de
care suntem asa de mândri) cu italiana arata ca a fost nevoie de un
timp de dospire in acel spatiu si nu in altul, pentru ca limba sa sune
asa cum suna azi. Importantele imprumuturi slave arata acelasi lucru;
la trei - patru secole dupa zicerea aureliana "Romani, va ordon
treceti Dunarea inapoi", slavii sudici au devenit vecinii populatiei
mai mult sau mai putin romanizate din Balcani. Daca limba noastra s-ar
fi format pe unde se ruina Sarmizegetusa, ar fi trebuit sa pastram
ceva amprente de esenta germanica (goti, gepizi) ori central-asiatica
(huni, avari) ori turanica (bulgari inca neslavizati). Nimic. Doar
"da", "dragoste" si "grijanie".

Alfabetul. Mama nu stia sa scrie. Dar tata stia asa de bine, ca toata
Europa a invatat de la el. Iara noi, noi, epigonii? Noi asteptam sase
veacuri dupa abandonarea sedusei Dacii ca sa ne invete tatutu' Kiril
iar sa scriem. Si deprindem bucoavnele asa de cu Metodiu, ca acum 140
de ani le foloseam tot pe alea. Asta in timp ce ungurii, abia bagati
in Europa acum 1100 ani, adopta rapid alfabetul latin, iar latina e
limba oficiala in Ungaria Mare pâna prin prima jumatate a veacului
trecut.

Religia. Cefele groase ne-au dat nu numai liniute si bastonase
glagolitice de facut pentru acasa. De crestinare tot cu ei o data se
pare ca am avut parte. Ortodoxia noastra arata clar ca ne-am botezat
in curtea Bizantului (de fapt, in a Bisericii bulgare, la acea data -
secolul 9 - deja slava si inca independenta fata de Constantinopole).
Cu numai vreo 25 de ani inainte de a pune Bukow tunurile pe
manastirile ortodoxe din Ardeal (1700), limba de rit era inca slavona,
iar arhiepiscopia de care tineau românii ardeleni se
afla undeva prin actuala Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei.
Unguroii ce faceau estimp? Erau botezati la ordin si la gramada de
Sfântul Istvan, care le ceruse cu argumente de nerefuzat sa amâne
procesele de constiinta si dezbaterile despre superioritatea morala a
pagânismului pe mileniul urmator. Au cochetat un pic si cu Bizantul,
si cu Roma, dupa Schisma de la 1054, sa vada care le da mai multe
drepturi si autonomie, dupa care au trecut hotarât la papistasi. Asa
de hotarât, ca la inceput regii lor au fost chititi sa pedepseasca
drept eretici pe ortodocsii de pe pamânturile lor. Problema a fost ca
in Ardeal cel putin, nu prea au avut pe cine pedepsi. Dupa aia s-au
mai dedulcit la toleranta europeana, dar oricum, cine voia la biserica
rasariteana trebuia sa se ceara la stapânire. Nu s-a cerut nimeni.
Asta ar cam insemna ca românii (sau cel putin o parte a lor) erau deja
ortodocsi când si-au inceput viata in Ardeal.

(Povestea cu increstinarea noastra de catre Sfântul Apostol Andrei e
frumoasa, dar ineficienta. Razboaiele de tesut neamul românesc au avut
loc la aproximativ o viata de om dupa Rastignire. Oricâta bunavointa
ar fi avut si oricât de longeviv ar fi fost, Sfântul Apostol nu avea
cum sa crestineze protoromâni la vremea aceea).

Si altele. De exemplu, toponimia. Intre Ariesul si Muresul unguresti,
pe de o parte si Tirnavele si Bistrita slave, pe de alta parte, numele
românesti sunt cam rare, daca nu chiar sublime. Chiar Ardealul e
cuvânt unguresc, desi i se pot gasi, daca tinem neaparat, radacini
latine, celtice, germanice, tot ce doriti. Insa faptul ca Transilvania
nu e decât traducerea latineasca a numelui unguresc scuteste de
comentarii.

Cum e cu Gelu, Glad, Menumorut? Bine, cum sa fie. Ungurii n-au gasit
pamânt gol cand au venit aici, dar e greu e sustinut ca au gasit o
tara româneasca, in adevaratul sens al cuvantului. Intre cei trei
viteji ("viteaz" - cuvânt maghiar) Gelu era singurul vlah. Altul era
bulgar si altul, probabil, cuman. Multiculturalitatea nu i-a asteptat
pe unguri si nemti. (Merita discutata un pic si parsivenia istoricilor
maghiari. Notarul acela anonim e ridicat mai intâi in slavi: in
amintirile ce si le scrie la trei veacuri dupa - la propriu -
descalecare, afirma ca secuii sunt chiar vechii huni; asta i-ar
face pe maghiari postmergatorii aproape directi ai Imperiului Roman,
daca tinem cont si de veriga avara. Acelasi notar e acuzat apoi de
aceiasi istorici ca are halucinatii atunci când vede vlahi si slavi
intâmpinandu-i modest, dupa posibilitati, pe noii stapâni).

Si atunci, ce suntem, de unde suntem ?

Suntem, indiscutabil, latini. Dar niste latini care au avut nevoie de
un mileniu si jumatate ca sa-si redescopere radacinile. Care nu au
tresarit cand i-au vazut pe ceilalti din Ardeal folosind grafia
latina. Care au ramas surzi la glasul maicei Roma ce rasuna in
bisericile catolice. Care au uitat ce mari arhitecti si constructori
au fost stramosii lor (si dinspre mama, si dinspre tata) si n-au tinut
sa-i concureze pe unguri si nemti la ridicarea de cetati si orase. (Ca
veni vorba, "oras" e cuvânt maghiar. Ca si "munca", de
altfel).

Poate ca vorba lui Tutea cum ca "macedonenii sunt români absoluti"
ascunde mai mult adevar decât suntem dispusi sa admitem. Macedo-,
istro-, meglenoromânii raspânditi prin Balcani ne arata de unde e
foarte probabil sa venim.

E neaparat ceva rau in asta? Categoric nu. Daca intr-adevar asa stau
lucrurile, cea mai buna solutie ar fi sinceritatea. Asumarea originii
si inlaturarea unei istorii false, care poate apasa la fel de greu ca
un pacat originar, ar fi un punct de plecare, un reazem curat pe care
sa se cladeasca ceva durabil, un inceput al seriozitatii pe care desi,
cred, o avem in gene (intr-una recesiva, se pare), nu am dovedit-o
decât in rare momente si scurte perioade. Scuza adversitatii a tot ce
ne inconjoara e buna un timp, fie si secole (nu pot sa nu ma gândesc
la metropola infloritoare a aromânilor, Moscopole, distrusa de turci
acum aproape 250 de ani). Dar vine
o vreme când scuza asta nu mai tine si când, fie ca recunoastem, fie
ca nu, devine evident ca cei mai mari inamici ai nostri nu sunt
"ceilalti", ci noi insine.

Etichetele au fost intotdeauna mai usor de lipit decât de inlaturat.
Asta nu inseamna ca sunt puse o data pentru totdeauna sub ochii
grabiti ai lumii. Pasnica Suedie era spaima Europei acum patru
veacuri. Urmasii samurailor au violat un continent intreg, dar de sub
ciupercile de la Hiroshima si Nagasaki a rasarit o constitutie care
interzice razboiul. Iugoslavia, ca sa venim mai spre oile noastre,
perceputa azi asa cum stim, era simpatia tuturor acum 30 - 35 de ani,
cu-al ei Tito in doua luntri, aliniat printre primii la nealiniati, cu
o Silvia Koscina care facea furori, cu italianul Sergio Endrigo
nejenat ca s-a nascut la (pe româneste) Pola. Ce sa mai spunem de
Ungaria, pedepsita strasnic dupa primul razboi mondial si reinvitata
acum printre primele dincolo de molozul zidului berlinez.

Balcanii nu vor fi pentru totdeauna un termen peiorativ. (N-aveti
decât sa va aduceti aminte de cel mai frumos tricou al verii '98,
"Proud to be Croatian"). Depinde (a câta oara ?) de noi ca lamentatia
de acum aproape 80 de ani a unui oficial maghiar catre Occident ("Ati
dat Ardealul unor balcanici") sa ramâna doar una din multele vorbe
curioase rostite intru lauda, apararea si jelirea Ungariei Mari.

Despre de ce, daca nu avem mai multe, nu avem nici mai putine drepturi
ca altii in Ardeal, de ce e in firea lucrurilor ca Ardealul sa
apartina acum României (ori mult mai in firea lucrurilor decât sa
apartina altcuiva), cât de intemeiate, realiste, oneste sunt cererile
unor fruntasi politici sprijiniti de cel mai constant electorat al
tarii, daca Trianonul a foszt intr-adevar o abszurditate, cum pretind
voci nosztalgice, de ce se bucura ungurii (unii, da' multi) degeaba
uitându-se la noile tari (Ceho, Slovacia, Iu, Go, Sla, Vi si A) si de
ce n-or sa aiba parte de asa bucurie in privinta României, in care vor
mai trai sanatosi alaturi de noi cel putin alta mie de ani - data
viitoare.