Peisaj ardelean cu salbatici calari si ciobanasi analfabeti (7)

Daca ungurii ar avea 100% dreptate in privinta intâietatii lor pe
plaiurile actualmente românesti, tot ce ar avea de facut ar fi sa
spuna adevarul. Or adevarul o fi unic, precum Koh-I-Noorul, dar ca si
celebrul diamant are o multime de fatete. Nu toate reflecta prea
grozav varianta lor.

La nivelul mentalitatii comune, cliseelor noastre le sunt opuse
cliseele lor, in aceeasi incercare a fiecarei parti de a trage toata
dreptatea in ograda proprie, daca gardul dintre ograzi e acum mai greu
de mutat.

Ale noastre le stim prea bine. Au fost imbratisate cu fireasca pasiune
de cei ce au facut din nationalismul românesc o problema de expertiza
psihiatrica. Va sa zica pasnicii mioritici tocmai aniversasera sase
secole de când se descurcau fara mama, fara tata si nu se dadeau dusi
din calea tuturor rautatilor. Hoardele boanghenilor au navalit fara
avertisment si de-aia "catedralele noastre au ramas la stadiul de
schit". Alogenii erau asa inapoiati, ca isi fezandau carnea sub sa
(despre localnici nu se precizeaza daca aveau sei). De regula din film
lipseste secventa in care salbaticii astia au devenit seniorii
locului, pentru ca imediat dupa faza sosirii calare ii vedem
exploatându-ne la sânge in timp ce noi muncim de mama focului si facem
din Ardeal, pâna astazi, partea cea mai aratoasa a tarii.

Sa ne uitam si la cliseele din albumul lor de familie. Poze de tot
felul; uite una alb-negru, fotograful de bâlci a colorat cu degetul
imbalat obraji rosii si par galben pentru voinicii care, spune
legenda, "sunt locuitorii nativi ai Transilvaniei". Alte poze sunt mai
studiate, mai elaborate, barbosi cu luciri vizionare in ochi arata
spre un Bazin Carpatic pustiu si spun supusilor: "Aduceti-va câte
Trei-Scaune, caci aici ne va fi masul; asta-i tara ce-o cautam". Nu
lipsesc instantanee ce isi clameaza veridicitatea, luate in timpul
"absorbtiei bastinasilor de catre triburile maghiare".

Cuvântul de ordine al ungurilor când vorbesc de vlahi este
condescendenta. Amarâtii aia au aparut pe crestele Fagarasilor ba pe
la 1210, ba dupa 1230, ar consemna documentele. Românasii erau
asociali rau de tot, nu voiau la scoala, nu plateau dari, au fost
lasati de mila sa vagabondeze cu sau fara mioarele aferente. Fireste
ca au profitat de o asemenea marinimie si au inceput sa treaca muntii
in numar tot mai mare, baciul muntean si cu cel vrâncean refuzând in
continuare sa cotizeze la acelasi sindicat cu cel ungurean. Vijelia
tatareasca a rupt pomii selectiv, distrugând in primul rând livezile
unguresti, ca altele si asa nu prea erau. Ghinioanele au continuat sa
se tina de capul civilizatiei maghiare, in ciuda fortei si
superioritatii sale fata de cele ale vecinilor. Victoriile de la
Posada si Baia consfintisera dominatia asupra Tarii Românesti si
Moldovei, dar dupa un timp le-au cedat de buna voie turcilor, sa mai
scape de-o grija. (Consecventi, vor ceda ulterior si Ungaria acelorasi
turci, care o vor pasa austriecilor, ungurii scapând astfel definitiv
de griji pentru peste trei secole). Carpatii au devenit tot mai
permeabili pentru transhumanta osmotica a necioplitilor balcanici si
astfel procentele ungurilor ardeleni au scazut pâna la valoarea
prezenta, suficienta pentru a le permite sa-si trimita reprezentanti
in Parlamentul de la - oroare - Bucuresti.

Scenariul pare fara cusur, dar mici amanunte reusesc sa strice
bunatate de superproductie. Ardealul n-a fost neaparat tinta finala
visata si vizata de generatiile dinaintea descalecarii. "Un taran daca
vine la Bucuresti tot tarani cauta", King Kong la New York tot dupa
locuri rituale de catarat se uita, triburile plecate din pusztietate
tot intr-o pusztietate si-au stabilit bazele de lansare in viitoare
aventuri. Planul initial prevedea expansiunea spre vest cât s-o putea.
Fara o bataie zdravana trasa de germanici la vreo 60 de ani de la
trecerea Carpatilor (sapte supravietuitori din patruzeci de mii),
probabil nici Atlanticul nu i-ar fi oprit pe megiesi. Abia dupa aceea
au inceput sa fie tot mai interesati de tinutul pazit de secui in est
si sa persevereze in a-l "ocupa". Atât cât putea fi ocupata o
intindere aproape neintrerupta de paduri de catre o suta de mii de
familii (estimarile lor) ramase fara floarea vitejilor si raspândite
nu doar in Ardeal, ci prin tot centrul continentului. Anexarile
teritoriale in Europa acelor vremuri aveau in prima instanta prea
putin dintr-o colonizare, erau mai mult niste afaceri de familie;
printii veneau fiecare cu oastea lui, se bateau, cel mai tare zicea ca
el e stapânul. Pe urma schimba uniformele perceptorilor si isi punea
blazonul pe panourile cu "Aici sunt banii dumneavoastra", sa stie
poporul ca e alta stapânire. Care popor nu era de regula prea numeros
si nici prea omogen; va mai curge apa pe Maros pâna sa putem vorbi de
constiinta nationala a unor mase compacte.

Pentru trecerea Carpatilor de catre blânzii pastori, la bote cu frunze
si flori, ungurii n-ar avea de ce sa fie prea suparati. Trecatorile
n-aveau semn de "sens unic". Nu numai ca i-au trecut si ei, dar chiar
isi fac un motiv de mândrie spunând ca atunci când s-a deschis
robinetul cu maghiarime presiunea a fost asa de mare, incât nu numai
ca s-a umplut chiuveta Bazinului Carpatic, dar a mai dat si pe afara -
asa s-ar explica prezenta ceangailor prin vaile Moldovei. La sud de
Carpati isi stabilisera niste protectorate gen Libanul de Sud, iar
incursiunile au fost destul de frecvente pâna si-a comandat Tara
Româneasca drapelul si sigiliul proprii. Ba chiar si dupa aceea, dar
s-au intors cam repede (care au apucat) si cu amintiri nu tocmai
placute (la Posada petrecându-se mai degraba un macel decât o batalie
adevarata).

Cu primele atestari documentare ale ovicultorilor, iarasi lucrurile nu
stau tocmai kosher. Cetitorule, nu voiesc a transforma chiar acuma,
când nu mai avem mult pâna la despartire, povestea noastra intr-o
prelegere cu subsoluri intunecoase in care sa te trimit dupa note si
surse. Putem discuta altadata asemenea detalii tehnice cu care nu
doresc a te plictisi acum. Fie-mi ingaduit sa revin asupra celui mai
timpuriu an in care ungurii admit ca s-ar fi stiut ceva de mosii
nostri in Ardeal: 1210. Cât de relativa e legatura dinte hârtii si
prezenta efectiva, se vede si din faptul ca documentul cu pricina
dateaza de fapt de la 1250. Intr-o scrisoare regala sunt laudate
armatele trimise cu patruzeci de ani in urma sa apere interesele
geopolitice bozgoresti la sud de Dunare. Credinciosii supusi enumerati
acolo: secui, saxoni, pecenegi si - ei bine, da - vlahi. Despre care
se mai precizeaza ca erau pastori traitori in zona Sibiului, unde si
aparau granita regatului maghiar. Cine chiar a crezut ca
neintegrabilii s-au pripasit prin pasunile alpine la 1210, pentru ca
"asa spun documentele", va fi desigur placut impresionat de viteza cu
care constructorii de stâne au devenit cetateni suficient de loiali
coroanei maghiare ca sa aiba cinstea de a o servi.

Notarul acela care a preferat sa ramâna anonim a facut de asemenea
deservicii peste veacuri cauzei maghiare in Ardeal, prin
scrupulozitatea cu care a notat "Faptele Ungurilor". Descriind
intâmplari vechi de aproape trei secole, notarul spune foarte clar ca
stramosii lui au gasit in Transilvania vlahi si slavi. Sa admitem fara
murmur ca din cei trei voievozi doar Gelu (intâmplator stapân peste
inima Ardealului) era vlah (fapt nu prea relevant, intrucât vlahi se
gaseau si printre supusii celorlalti doi, in Crisana si Banat).
Ungurii spun insa acum ca notarul nu avea cum sa stie exact ce fusese
pe vremuri si relatarile se bazeaza de fapt pe situatia din timpul
sau. La 1200 ! Din doua, una: ori voievozii traisera trei veacuri
inaintea notarului si atunci ungurii trebuie sa admita ca in Ardeal
erau si vlahi când au venit ei, ori au fost contemporani cu notarul,
dar atunci nu se explica repeziciunea cu care bagabontii si-au pus
de-un statulet.

O fi asa de important cine a fost primul ? In lumea de azi cea mai
raspândita idee e ca daca te-ai dat jos din leagan, sa fii sanatos, nu
e de vina altul care l-a gasit liber pentru ca l-a ocupat. Românul si
ungurul spun, fiecare pe limba lui: "Ardealul e al meu, pentru ca eu
am fost primul aici". Culmea e ca amândoi au dreptate. Culmea culmilor
e ca amândoi gresesc.

Românii au dreptate sa spuna ca ungurii i-au gasit la fata locului,
chiar daca nu prea numerosi. Ei n-ar avea insa dreptate vorbind de un
Ardeal românesc la vremea respectiva. Tarisoarele extracarpatice
carora nimeni nu le-a contestat faptul ca erau românesti nu au aparut
decât dupa 1200 (precursoarele Ungro-Vlahiei) sau mult dupa 1300
(Moldova). Ar fi exagerat sa ne inchipuim Ardealul românesc
precedându-le intru fiinta cu trei-patru veacuri, când au venit
ungurii. Transilvania a fost in tot intervalul dintre retragerea
romanilor si venirea ungurilor un pamânt al tuturor, in care au trait
si protoromâni, alaturi de multe alte neamuri. Firul continuitatii
noastre in Ardeal e destul de subtirel. Vlahii ce vor constitui o
prezenta tot mai semnificativa in Transilvania au venit intr-adevar
ceva mai târziu. Erau ortodocsi si vor mai trece secole pâna vor
recapata constiinta latinitatii si a vechii Dacii.

Ungurii gresesc asadar judecând strict cronologic cine a fost primul
in Ardeal - si n-ar trebui sa arate ca acorda asa mare importanta
acestui fapt, pentru ca pur si simplu nu e in avantajul lor. Ei ar
avea insa dreptate spunând ca au fost primii care si-au folosit osul
si la altceva decât la a mult zice duios. Au durat cetati, au ridicat
orase, au lucrat pamântul cot la cot cu celelalte neamuri si tot ce au
muncit aici o mie de ani arata ca au considerat Ardealul "acasa" lor.
Dar din acelasi motiv pentru care noi nu putem spune ca Ardealul este
doar al nostru, ei nu ar avea de ce sa se considere singurii stapâni
de drept ai acestui pamânt. Ori singurii care au muncit aici. Cauze
multiple, intre care slabiciunile lor nu sunt cele mai neimportante,
au facut ca inca in veacul al 18-lea românii sa fie deja jumatate din
populatia Transilvaniei - si ponderea lor a continuat sa creasca.
Nimeni nu poate fi blamat astazi pentru acest lucru. La fel de
adevarat e ca amaraciunea ungurilor pentru pamântul pierdut nu va
dispare vreodata.

Cetitorule, povestea noastra nu si-a propus sa lamureasca "al cui e
Ardealul". Pentru asta nu avem decât sa privim harta. Transilvania
apartine României si a spune asta pe un ton normal nu inseamna mai
putina fermitate; numai disperatii striga. Auzim ca "Ardealu-i al
nostru", fie in recitari duioase, fie in tipete furibunde, fie in
declamatii demagogice dintre panselute vopsite tricolor. De partea
cealalta, mentalitatea celor care nu dau semne ca vor accepta prea
curând responsabilitatea lor pentru pierderea suferita; daca ar fi
fost la fel de puternici pe cât de dornici sa stapâneasca, nu le-ar fi
ciopârtit nimeni tara. Asa e, Ardealu-i al nostru. E al nostru, dar...
Despre acest "dar" va fi vorba la ultima noastra intâlnire.

Cu bine, pâna atunci.