Rominia ocupata de romini (6)

"Deceniul al saselea va fi sovietic sau nu va fi deloc", isi va fi
soptit Tatucul cu o ura neimpacata. Si era cât pe-aci sa aiba
dreptate. Noroc de stressul la care fusese supus vazându-se inconjurat
decenii in sir doar de tradatori (al caror numar - culmea - sporea cu
cât executa mai multi) - n-a mai apucat sa traiasca nici primul sfert
al deceniului care obsedeaza pâna astazi. Raul fusese insa facut.
Semnele timide ale dezghetului n-au fost suficiente pentru o curmare
rapida a noii ere glaciare pe care partea noastra de Europa a
cunoscut-o.

Noua orânduire avea ca scop declarat construirea paradisului terestru.
De mirare de ce o fi avut asa multi dusmani. In primii douazeci de ani
de comunism unul din noua români a facut puscarie pe motive politice.
Din cei arestati fiecare al saselea - al saptelea a murit: glont,
tortura, boala, foame, frig, epuizare. Medicamentul infailibil pentru
bolile lumii - esenta curata a ideilor comuniste - are si aceste
efecte secundare, evitate cu pudoare in prospectele roz de reclama.
Revansa istorica a proletariatului pentru cele câteva sute de
reprezentanti tinuti de burghezie in inchisoare (când nu fusesera
urecheati si trimisi acasa din post in post) a lovit, am zice la prima
vedere, fara alegere. Ar fi mai usor de facut o lista a celor care nu
se gaseau dupa sârma ghimpata. Erau acolo: septuagenari care facusera
România Mare; elevi si studenti care nu se copsesera ideologic la timp
si ramasesera verzi; tarani care n-aveau nevoie de multa carte ca sa
inteleaga ca pamântul tuturor e al nimanui; preoti care luasera taina
spovedaniei in serios; prelati greco-catolici carora noul regim le
multumea pentru ce insemnase românismul ardelean in ultimele doua
secole; ofiteri care trecusera si Prutul, nu doar Tisa; pleiade de
carturari a caror lumina devenise oricum inutila de când cu supernova
A. Toma; muncitori care nu vrusesera decât sa munceasca bine si sa
traiasca la fel; regalisti inca uimiti ca nu se organizase un
referendum pentru alungarea lui Mihai; taranisti si liberali care nu
atinsesera impreuna decât aproape 90 % din voturi la ultimele alegeri
(evident, insuficient ca sa le câstige); social-democrati pe stil
vechi; sionisti care nu vrusesera sa renunte la unul din colturile
stelei; avocati care dusesera devotamentul profesional pâna la a-si
urma clientii in puscarie; si câti, câti, câti altii. Cu exceptia
celor câteva victime ale luptelor gros-intestine de la vârful puterii
(Patrascanu a avut timp sa vada ce sistem minunat mosise ca ministru
al Justitiei), cei reprimati au avut ceva in comun: reprezentau sub o
forma sau alta - proprietatile lor, credinta lor, cartile lor,
simplele lor pareri - vechea Românie. Care fusese departe de a fi
perfecta, dar avusese defectele firii omenesti si continuse germenele
autocorectarii. Unei lumi pe masura oamenilor i-a luat locul alta in
care oamenii au fost intinsi cu forta pe paturile procustiene ale
revolutionarilor profesionisti. Nu mai era vorba de cât de buna poate
fi facuta societatea pentru oameni, ci de cum ar putea fi modificati
oamenii pentru a fi la inaltimea utopiei.

Pentru ceilalti opt români din noua viata a continuat, mai bine sau
mai rau. Oamenii iubeau, intemeiau familii; cumparau traduceri de
calitate la "Cartea Rusa", tiparite pe hârtie de Periprava; duceau
pachete la puscarie; faceau coada la "Vagabondul"; se bucurau, ca si
femeia sovietica, de libertatea avortului; tineau postul Festivalului;
aflau din ziar ca stiinta sovietica este cea mai inaintata, iar
ariciul sovietic este cel mai mare din lume; strigau "Moarte lui Maniu
!" si aplaudau organizat executarea sabotorilor de la Canal;
construiau o industrie care le va creste nivelul de trai in urmatorii
25 - 30 de ani, ca pe urma sa-si rupa de la gura ca s-o mentina in
stare de functionare; schiau lânga Orasul Stalin; acceptau ca de la
sine inteleasa fermitatea cu care partidul pedepsise pe cei ce-i
intinasera idealurile in inchisoarea Pitesti; se uitau dupa vagoanele
ce plecau pline cu grâu, petrol, cherestea si veneau la reincarcat; se
lasau incântati de o promotie cu totul exceptionala de tineri actori;
se indignau de cârdasia lui Titopor cu agresorii bautori de Coca-Cola
ai poporului coreean; blestemau "cotele" si pe cei care le lasau
hambarele goale; impodobeau pe ascuns bradul de Craciun; se
transformau incet-incet din popor in populatie careia i se luase totul
pentru ca apoi sa "i se dea" asistenta medicala gratuita, invatamânt
gratuit si ratii de mâncare; asteptau americanii care nu vor mai
veni.Cei care i-au asteptat cu arma in mâna au pus probleme
"organelor" pâna aproape de '60. Rezistenta activa a românilor la
fericirea obligatorie a fost cu atât mai tragica fiind din start
sortita esecului, daca ne luam dupa procentele mâzgalite la Ialta.

In Ardeal totul a fost - e nevoie s-o spunem ? - mai complicat. Sa ne
inchipuim o clipa peripatetizând sub acelasi soare cu Pericle. Ia
spune, cetitorule: daca 1) partidul comunist a fost, fie prin
obedienta fata de sovietici, fie prin gestionarea dezastruoasa a
tarii, prin excelenta antinational si 2) dupa razboi maghiarii
ardeleni s-au inscris in masa in partidul comunist, nu-i asa ca 3)
Socrate era muritor ? In primii ani ai democratiei populare se pare ca
in Ardeal cel mai greu era sa fii român. Acuzatiile de nationalism si
sovinism au curs doar intr-un singur sens. Minoritarii se bucurau
evident de mai multa incredere din partea puterii; erau primiti cu
bratele deschise in partid, românii care voiau sa se adapteze noii
societati fiind mai degraba trimisi spre Frontul Plugarilor (micul
partid interbelic de stânga devenise un soi de FDUS).

In institutiile publice, in scoli, in administratie, procentul de
români cu functii de decizie a fost sensibil mai mic decât procentul
corespunzator din populatie. (Nu acelasi lucru s-a petrecut la vârf,
unde dupa niste rafuieli prin '52 mai toti tartorii erau români; ar fi
prea frumos sa avem mereu pe cine da vina). Securitatea, bratul tare
bine inarmat al partidului, a beneficiat de asemenea de devotamentul
si eficienta unor osteni credinciosi, din care destui nu stapâneau
prea bine limba oficiala. Casatoriile mixte au devenit o problema
politica, stabii de diverse calibre (in toata tara, de altfel, nu doar
in Ardeal) primind periodic dispozitii sa-si ia sotii evreice,
unguroaice, din secuime (diferenta era cu tarie afirmata, astazi si
rromii maghiarofoni sunt numarati tot la unguri), rusoaice, pentru ca
daca asa era bine penru partid, era normal sa fie bine si pentru ei.
Pâna si statele majore ale unitatilor militare din Ardeal erau clar
dominate de ofiteri unguri (care au inceput, ce-i drept, sa fie mutati
discret in interesul serviciului dupa '56). "Tovarasii de drum" au
inteles mai bine expresia dupa ce regimul s-a consolidat si ei au
pierdut treptat tot ce dobândisera prin rezolvarea
marxist-leninist-stalinista a problemei nationale; mai intâi
Universitatea din Cluj, dupa vreo zece ani Regiunea Autonoma - si a
mai fost nevoie de vreo 20 de ani de comunism pentru ca astazi ungurii
nostri sa afirme senini ca ei sunt nimic altceva decât germeni ai
democratiei in România.

In baraca megiesa a "lagarului socialist" (in intelepciunea lor,
cuvintele se alatura uneori de minune) situatia nu a diferit prea mult
de cea de la noi, in primii ani de comunism. Singurul lucru pe care
l-au avut mai bun a fost o fantastica echipa de fotbal. Ceea ce "a
facut diferenta" a fost toamna lui '56. Participantii la (initial)
revolta si-au pus sperantele intr-un boss comunist care se aratase mai
de treaba ca ceilalti. N-au lipsit scene care dupa decenii le vor fi
familiare si românilor: gloante contra unei demonstratii pasnice,
cuvântarea de la balcon a noului lider, un neinspirat "Dragi tovarasi"
care va declansa huiduieli. Dupa o prima burzuluiala rusii s-au retras
in cazarmi, neamestecându-se deocamdata intr-un dur razboi civil:
partizanii comunistilor "buni" contra celor "rai". Fotoreporterii
occidentali aranjau, sa dea bine in poza, volumele lui V. Ilici arse
in strada. Nu s-a mers insa mai departe de darâmarea statuii lui I.
Vissarionovici. Inainte de a pendula in streang, Imre Nagy a oscilat
nepermis de mult intre a fi bun comunist si a fi bun ungur. Nu a cerut
ajutor international decât când era evident prea târziu (rusii au
rezistat sa fie doar spectatori vreo doua saptamâni, dupa care au tras
in tot ce misca). Si cui sa ceara ? Francezii si englezii erau ocupati
sa-si destepeneasca blindatele lânga Canalul de Suez. Iar pentru
americani nu exista un motiv serios sa intervina in sfera ghimpata
sovietica, mai ales ca noul kremlinard sef parea sincer interesat de
alte lucruri decât de confruntarea militara cu Apusul, de exemplu sa
demonstreze ca obtii recolte mai mari cultivând porumbul in patrat
decât in Pentagon.

200 000 de oameni au parasit atunci Ungaria. A fost momentul din care
vocea exilului maghiar si-a facut tot mai clar auzite lamentatiile pe
tema nedreptatii de la Trianon, exprimând ceea ce Ungaria, dând din
greu la rame alaturi de România si alte tari fratesti, nu mai putea.
Lumea nu mai era cea de dupa primul razboi: tarile invinse erau
ajutate sa se refaca, nu izolate; iar cine striga mai tare are sanse
mai mari nu numai sa se faca auzit, dar si crezut. Ei au strigat mai
tare ca noi, de atunci incoace. Ce anume au de spus, vom incerca sa
discutam data viitoare.