Ardealul, Erdely si ardelenii (3)

I pak dau stire domniiloru voastre za lucrulu unguriloru.

Vienezii fusesera convinsi sa-si pape schnitzelul numai cu paprika. In
cadrul dualismului corpuscul-corpuscul Ungaria dodoloata era ca si
independenta (cu ceva limitari la Externe si Resboiu) si avea, intr-o
editie revazuta si adaugita, forma din perioada ei de glorie, patru
veacuri mai inainte. Fondul era insa departe de a mai fi acelasi. In
functie de limba in care scriem putem cauta explicatii, justificari
sau vinovatii pentru transformarile demografice care avusesera loc in
timp ce Ungaria era plecata dupa tigari. Vazându-se minoritari in
propria tara, ungurii s-au panicat si au inceput sa dea moghiorizare
la tot cartierul. Când sunt numai intre ei, maghiarii recunosc a fi
facut mari erori in acea perioada (in care s-a publicat traducerea
romanului "20 000 de leghe sub mari" de Gyula Verne). Metodele
folosite nu au avut darul de a creste loialitatea numeroaselor
nationalitati de pe inventar.

Maghiarizarea nu a fost numai fortata. Oricine isi putea usura
incercarile de ascensiune pe scara sociala de o remarcabila
stabilitate daca se declara ungur. Evreii au fost cei mai bucurosi sa
o faca; aproape trei firtale de milion dintre ei si-au vazut
recunoscute atestatele de la colegiile de homocromie si mimetism.
Contributia lor la propasirea Ungaro-Austriei poate fi cu greu
estimata. (Asta n-a impiedicat aparitia unor dure legi contra lor
intre cele doua razboaie, când ungurii isi faceau cruci cu sageti, cum
n-a impiedicat in '44 nici imbarcarea lor grabita si masiva in
bow-vagoane, cu destinatia cunoscuta. Scuza ocuparii Ungariei la acea
data de catre nemti e departe de a fi acoperitoare).

Cei mai reticenti in a se declara altceva decât ce erau s-au dovedit -
ati ghicit - românii. Cu nici doua secole inainte ungurii nu s-ar fi
sfiit sa explice asta prin aculturalismul nostru refractar spiritului
european la care ei se adaptasera atât de bine. Intre timp insa Scoala
Ardeleana isi facuse lucrarea, iar austriecii au avut si ei un rol,
dornici sa mai slabeasca influenta maghiara in Ardeal. Oricât ar parea
de greu de crezut, cuvintele "constiinta nationala" nu sunau a gol pe
vremea aceea - si acesta e motivul pentru care asimilarea benevola a
românilor a avut efecte limitate.

In acei primi ani ai coabitarii s-a stins, la doar putin peste 50 de
ani, Avram Iancu. Budapesta a fost atât de inteleapta incât sa nu
transforme eroul in martir; Iancu - suflet pustiu, minte ratacita -
batea cârciumile Apusenilor, povestindu-le puilor de români despre
vremea când el nu se luptase pentru jucarii. Fostul aliat si fostul
inamic ajunsesera de la spital la bal, iar el n-avea ce cauta acolo.
Sfârsitul nu glorios, ci izbavitor, n-a alterat amintirile despre
eroismul tineretii. "Ape vor seca in albii si câte o stea va vesteji
pe cer in departari", dar motii vor continua sa vorbeasca despre
Avramut la timpul prezent.

Aveau românii drepturi in Ungaria Mare ? O... ho, maria ta, aveau,
altfel n-ar fi putut protesta atât de vehement impotriva lipsei de
drepturi. Situatia lor era incomparabil mai buna ca a basarabenilor
alunecati in imperiul acela care s-a latit ca o pata de ulei pe harta
lumii. Iar din punct de vedere economic erau net deasupra celor din
Regat. Un francez din Elvetia nici nu se gândeste sa-si alature
cantonul dulcei Frante; tara lui e un pericol inca si mai mare pentru
diabetici. Probabil ca o altfel de politica maghiara in problema
minoritatilor (vorba vine) ar fi facut sa avem si acum granita pe
Carpati, iar regatenii s-ar fi uitat cu jind (ca si azi) la românii
din vest. E adevarat, dupa '48 e greu de spus ce metoda ar fi putut
aplica ungurii mai cu folos pentru reconcilierea cu românii. Orice au
incercat a fost ineficient; in cuptorul ardelean se cocea un Kosovo cu
poale-n brâu de toata frumusetea.

Solutia ar fi fost un model sviter, iar bicefalii il studiau tot mai
serios, incurajati de atitudinea actorului care va fi cap de afis in
piesa "Atentatul de la Sarajevo". Dupa premiera insa, lucrurile s-au
precipitat. Monarhia a ordonat soldatilor "in Radetzky - Marsch !" si
din acel moment putem spune ca frumoasa epoca-y perita.

România se târguieste (din fericire, cu cine trebuia) doi ani pentru
noile granite, dupa care se mobilizeaza la maxim; este insa relativ
usor scoasa din jocul oamenilor mari. Fara cei care-si imparteau
ultimele Nationale la Marasesti, am fi si disparut de pe harta (chiar
daca temporar). Ne-am gasit insa, pentru o data, in tabara corecta.
Taxa de admitere in clubul invingatorilor a fost extrem de piperata: o
zecime din populatia de atunci a tarii.

Când cineva va arata poze cu românii (iugoslavii, cehii, slovacii)
jubilând in 1918, cereti si negativul. Va veti face o idee despre
dramatismul incercarilor ungurilor de a-si pastra tara, schimbând
intr-un an de zile toate culorile politice. Un guvern democrat chitit
sa puna de-o Elvetie dunareana n-a rezistat decât câteva luni in
haosul dintr-un imperiu invins. Intorcând capul spre stânga, ungurii
vad apoi ca mai era o tara cu numeroase nationalitati si probeaza la
repezeala si modelul acela. Rusia le livreaza carne de Kun si cordonul
sanitar instituit de vestici impotriva rougeolei rasaritene pare gata
sa cedeze. Pe ici, pe colo si anume prin partile esentiale, armia
româna are un rol in faptul ca, pentru aproape trei decade, Rusia va
trebui sa accepte ca revolutia mondiala n-a avut ecou decât in
Mongolia. Budapesta simtea deja nevoia de putina ordine si disciplina,
asa ca ungurii isi instaleaza - primii in Europa - un guvern de nuanta
sepia, din acelea care aveau sa umple continentul in urmatoarele doua
decenii.

Imparteala trupului inert al Ungariei intre vecini nu s-a petrecut
fara ciondaneli (românii s-au batut putin cu sârbii pentru o bucata de
Banat in plus). "Pâna si Austria" nu s-a putut abtine si si-a taiat o
ciozvârta din vestul fostei concubine. Dupa doar cinci decenii de
marire ungurii se vedeau din nou perdanti. Primul horthycultor al
tarii realizeaza insa ca nu se mai putea expune mult neincheiat la
tratate in fata Europei, asa ca iata delegatia maghiara coborând in
Paris-gara si comandând chauffeur-ului: "La Trianon ! Si repede, avem
ceva (in)semnat de facut !"

Cu bine, cetitorule; nu pierd speranta ca ne-om intâlni iar, cât de
curând, sa vorovim despre ce s-a mai intamplat dupa ceea ce oamenii
inca nu numeau "primul razboi mondial".