Ardeal-puzzle - sau de la csardas la kalinka (5)

Dupa orice criteriu am insirui cuvintele limbii române, "negru" va
avea intotdeauna acelasi numar de ordine: 1940. A doua oara intr-o
viata de om România a fost pe buza faliei cascate intre placile
tectonice ale istoriei, agatata intr-o mâna si leganându-se deasupra
haului. Natura a adaugat cu suverana nepasare valurilor de refugiati
din teritoriile cedate alte suferinte necuantificabile dupa cutremurul
din noiembrie. Mai rar un asemenea moment in care totul - repet, totul
- sa-ti stea impotriva.

Pierderea Ardealului a fost resimtita mai dureros decât a celorlalte
provincii. Pâna si minusculul partid comunist, care se simtea asa de
bine in ilegalitate, a indraznit sa protesteze - uitând ca România era
un stat imperialist asupritor a carui revenire la forma din 1912 ar fi
fost tot ce-si dorea proletariatul mondial.

Nu stim a explica, cetitorule, de ce nu s-a tras un glonte pentru
apararea Ardealului de Nord. Dar dincolo de paguboasa fire nationala,
de politica, paralizie, neputinta, durerea din acele zile a aratat ca
pamântul transilvan devenise al tarii. Intr-un timp prea scurt pentru
ca altoirea sa fi fost contra firii. Pe taranii care strigau in Cluj
sub Lupoaica daruita de statul italian "Duce, Duce, ia-ti cateaua si
ti-o ..." ii vor astepta patru ani grei. Urmati de altii care numai
usori n-au fost. O Românie cu geometrie variabila isi incepea sovaind
zborul de incercare pe un cer negru, brazdat de fulgere si a carui
inrosire treptata in directia de unde ar fi trebuit sa rasara soarele
nu prevestea nimic bun.

Carol a parasit tara (in fine, ce mai ramasese din ea) pe burta,
literalmente, caci gloantele i-au fluierat prin vagon pâna a trecut
granita. Singura forta politica ramasa credibila - cu o remarcabila
baza de masa si sprijinita de majoritatea vârfurilor intelectualitatii
- a fost in acel moment Legiunea. Capitanul fusese sugrumat fara
proces in urma cu doi ani. Murise fara sa inteleaga ca nu poti tine
prea mult un popor intreg in arcul voltaic al unui ideal, ca si
Biblia, si pusca se folosesc fiecare cu amândoua mâinile si n-ai cum
sa le duci deodata. Urmasul lui n-avea figura de conducator de tara,
asa ca a fost chemat un general care nu se intelesese - ca multa lume
- cu Carol. (Amanunt pitoresc: cei care se pozeaza azi in rândul intâi
la dezvelirea vreunui bust al lui Antonescu sunt aceiasi care nu uita
in fiecare primavara sa umfle de câteva ori numarul taranilor
impuscati in 1907; ori tânarul locotenent Antonescu, aparând mosia si
nevoile prietenilor de neamul care se cam rasculase, a avut
contributia lui la ingreunarea numaratorii).

Prima grija a legionarilor a fost sa-si razbune mortii; parca ar fi
banuit ca n-or sa aiba prea mult timp. Pentru fiecare victima a
violentei lor au murit cam o suta cincizeci dintre ei, sub Carol,
Antonescu sau comunisti (imensa majoritate). Antonescu va divorta de
ei in câteva luni dupa modelul Henric al VIII-lea - Anne de Boleyn, il
va lasa pe Mihai sa se ocupe de protocol, iar el va conduce tara spre
scena pe care se juca un teatru al absurdului ce i-ar fi facut pe
Ionesco si Becket sa se simta coautori la "Chirita in provincie".

Aliatii traditionali ai României: aia mici se cam dizolvasera; Franta
fusese batuta amical pe umar de sosia lui Chaplin si umilita pâna
acolo ca peste jumatatea chipurile libera fusese pus sef unul din
invingatorii nemtilor in primul razboi; iar Anglia mai avea doar
norocul ca portavionul ei era nescufundabil. Germania, care ne
patronase casapirea, devenea protectorul si sprijinul nostru in
incercarea de a ne recupera deocamdata ce ne luasera rusii. Georgianul
stapân absolut peste a sasea parte a globului si-a revenit cu greu din
uluiala vazându-se atacat de cealalta fata a monedei. Micii aliati ai
nemtilor aveau mai toti o socoteala cu Patria Sovietelor. Cei mai rai
se pare ca au fost finlandezii, care isi facusera deja incalzirea in
Razboiul de Iarna.

Ungaria n-a fost pe faza când România a facut pasul la ofsaid peste
Prut. Berlinul nu-i ceruse ajutorul, iar relatiile cu Rusia nu
fusesera neaparat proaste, mai ales ca pe amândoua le pagubise
România. Iesise insa o vorba-n târg ca cine-i mai dârz pe frontul de
rasarit va primi fata de imparat si cealalta jumatate a Ardealului,
dupa victoria finala, fireste. Si iata-i pe unguri, câteva zile
intarziere, alergând sa-i prinda din urma pe români, proaspetii lor
aliati - si competitori, in acelasi timp, la ce intelegea fiecare prin
"reintregirea tarii".

Dupa doar un an si ceva de la instrainare Basarabia si Bucovina erau
din nou românesti. Minoritatea evreiasca a avut de ce sa regrete
bucuria cu care - in majoritate - intâmpinase mai an puterea sovietica
eliberatoare. Vinovatia unor români pentru ce s-a intâmplat atunci e
drept a fi discutata laolalta cu a celorlalti: Anglia care a respins
oferte (ca a lui Antonescu) de evacuare a evreilor in Palestina,
pentru a nu strica echilibrul demografic de acolo; aliatii care nu au
miscat un deget pentru a ajuta rascoala de un eroism greu imaginabil
din ghettoul varsovian; liderii evrei care au stiut ce fel de fum iese
pe cos, dar n-au strigat "foc !" la consângenii lor; se sparie gândul
la ideea ca ei au apreciat o victimizare ulterioara ca fiind mult mai
avantajoasa decat salvarea unor nevinovati. (Si daca suntem la lista
lucrurilor pe care nu le discutam aici, nu vom vorbi nici de rolul
unor evrei in organizarea genocidului sovietic, superior cantitativ
celui nazist).

Ungaria si România tineau cu dintii de câte o bucatica de pamânt de
care marilor rechini nici nu le pasa; ei erau ocupati cu mursecarea
unor continente intregi. Am fost si noi, si ei bieti pioni folositi de
altii intr-un tragic joc de sah in care nebunii aveau mai multa putere
decât reginele. La ordinele celui care se va avansa la gradul de
Maresal - si care avea o viziune cu totul personala despre ceea ce
inseamna loialitate si ierarhia intereselor nationale - soldatii
români vor trece Nistrul si vor infrunta generalul Iarna cu buzunarele
cusute. Ungaria va servi ca trambulina nemtilor spre Iugoslavia dupa
ce abia incheiase cu ea un tratat de prietenie (seful guvernului
maghiar va dovedi totusi ca "onoare" nu e un termen intraductibil
dintr-o limba moarta si-si va semna demisia din toate functiile vitale
cu un glonte in cap). Pe mânuitorii de katiuse i-a durut in cotul
Donului daca tocau unguri sau români: sute de mii de tineri de-ai
nostri si de-ai lor si-au amestecat in buna pace vesnica oasele prin
stepele rusesti.

Dupa ce a devenit evident ca - oricât de nemteste isi calculase
unghiul de lansare - Herr Heil nu va bate mai departe ca fostul lui
coleg de salon care se dusese in 1812 la Moscova numai ca sa aiba de
unde se intoarce, cei mici au inceput sa se agite ca vor jos din
calusei. Lucru nu prea simplu la viteza de derulare a evenimentelor.
Ungaria a fost declarata de Germania aliat nesigur si ocupata militar,
lucru cu care ungurii sunt astazi destul de mândri când prezinta
certificatul vernil de dizidenta in Europa bruna. Ce uita sa adauge e
ca nemtii au guvernat ajutati tot de niste unguri, ceva mai rai decât
cei de dinainte. Buna colaborare a fost demonstrata si cu ocazia
evacuarii intr-un timp record a evreilor din Ardealul de Nord (victime
trecute de regula in contul României).

Iarba mioritica a fost mai sensibila la schimbarea vântului, lucru
care a contat mult la salvarea a ceea ce se mai putea salva. Când
rusii au ajuns la Prut, noi ne-am continuat marsul spre vest, dar
mergând acum ca oamenii, nu cu spatele. Odata ce relatiile
româno-ungare au reintrat pe fagasul normal al vechii dusmanii, armata
noastra a purces, necomplexata prea mult de colaborarea cu Ivan (ce
groaznic !), la recucerirea nord-vestului tarii. Treaba a fost gatata
in vreo doua luni. Repeziciune n-a insemnat usurinta. Numai intr-o
singura batalie, când a inceput moartea sa se joace de-a Baba Oarba pe
Mures, a prins unsprezece mii de flacai.

Retragerea unora si inaintarea altora au prilejuit iarasi lucruri la
care se astepta toata lumea. Poti fi sigur, cetitorule, ca si românii,
si ungurii au ce sa-si ierte. Mai poti fi sigur ca adevaratii vinovati
pentru atâta suferinta au platit, ca de obicei, prea putin (daca).

Regele Mihai a primit "Ultima brazda" drept cadou de ziua sa, dar
Ardealul de Nord inca nu era al nostru: rusii il vor administra direct
pâna dupa o conferinta de pace la care cartografii au avut din nou
mare cautare. Atunci ne-a fost stabilita forma de azi a tarii,
modificata neesential de mici retusuri ulterioare (serviciul
prietenesc facut in privinta Insulei Serpilor sau disparitia
Ada-Kalehului cu tot cu fistic, pentru ca RSR sa produca mai multa
electricitate si astfel românii sa aiba ce economisi).

Alti zori se iveau peste patrie, iar tobosarii timpurilor noi faceau
scurta la mâna vestindu-i. Pe zidurile cladirilor apareau tot mai des
niste cuvinte scrise cu rosu: "Votati Soarele !" Vopseaua de o
calitate exceptionala a rezistat pe alocuri pâna astazi.

Ne-am intins insa deja prea mult cu vorba, cetitorule. Cu bine, caci
avem tot timpul sa povestim altadata despre cum a fost dupa ce
parintii unor patrioti, ei insisi patrioti, au zdrobit in alegeri (si
nu numai) fortele reactionare.